Exista viata fara gadget-uri & stuff?

fetitaNu ma refer doar la cele strict legate de Internet, ci la obiectele menite sa ne faca viata mai usoara si mai placuta.

Totul a pornit de la lupta interioara legata de nevoia de a avea un bebe-monitor. Toti ar spune ca da, atunci cand copilul nu doarme in aceeasi camera cu parintii. Si eu as spune da, sau cel putin as fi spus pana nu demult, dar mi-am adus aminte ca se poate trai si fara.

Ce ne-am face fara Internet? Fara telefon? Fara TV? Fara tot ce ne inconjoara nowadays?

Imi aduc aminte ca in fiecare vara ma duceam la bunicii de pe tata in vacanta, la fel cum faceau majoritatea copiilor din generatia mea, si ne jucam clasic… Saream coarda, ata, jucam remi; inventam tot felul de jocuri care sa umple fiecare zi, de dimineata si pana seara. Asta pana am ajuns undeva la varsta adolescentei si incepeam sa avem discutii si relatii mai mult sau mai putin serioase :).

Imi mai aduc aminte ca se putea trai fara frigider. Bunicii mei erau pe modul “daca nu imi trebuie, nu cumpar”, astfel incat nu aveau frigider. Nu tin minte sa fi aruncat mancarea ca se strica, mamaia facea in continuare supe, ciorbe, mancarici si alte care trebuiau, teoretic, sa se tina in frigider. Am mancat orice am vrut: salam, cascaval, unt, pateu, lapte, smantana si orice mai vreti, pe care, un alt om, le-ar fi tinut in frigider. Le tinea intr-un loc foarte racoros din bucatarie si nu se stricau. Si nici nu m-am imbolnavit in atatia ani, ca sa zic ca era periculos.

Nici cablu nu au avut pentru mult timp. Imi aduc aminte cum stateam cu tata si ne uitam la “Tanar si nelinistit” acasa, iar cand mergeam la Galati, evident, ca nu aveam unde sa vedem episoadele. Life went on!

Am supravietuit fara telefoane. Ne strigam din fata blocului ca sa iesim la joaca, nu stiam cat e ceasul pana nu ne chemau ai nostri in casa, ne dadeam in “barcute” si stateam cu noptile pe la bloc cu gasca. Ca sa mergem in plimbari mai departe de bloc, nu ne sunam parintii, ci ne imparteam fiecare pe la casa lui, le spuneam alor nostri si plecam.

Si cand mergeam la Palanca era la fel: nu telefoane mobile, nu Facebook sau alte cele. Ulita era locul unde ne intalneam si curtile erau locul de joaca. Si Trotusul. Si mergeam sa aducem vacile de la pascut, ne scaldam, stateam la cioace pe marginea unei buturugi.

La un moment dat, plecasem cu o prietena la plimbare. Si am mers, si am mers, pana am ajuns la biserica (la cativa kilometri buni de casa). Nimeni nu stia unde suntem, nimeni nu ne putea suna. A fost o aventura! Am plecat pe malul Trotusului, iar cand ne-am intors, lihnite dupa drumul dus, am dat peste o pomenire la un vecin, unde am mancat pe saturate. Evident ca s-a lasat cu “trebuia sa zici unde pleci”…

Si toate astea s-au intamplat inainte de 2000… Sau pana prin 2002… Pe-acolo pe undeva… Oh geez, I’m kinda old…

Si in Iasi am avut o buna perioada fara mobile sau alte cele. Mergeam in rockoteca cu gasca si stabileam cu parintii la ce ora sa ne ia sau cand ajungem acasa. Eram cu totii prezenti in locul stabilit, la ora respectiva, mai mult sau mai putin lucizi. Dar ce conta? We were worry-free!

Si pentru ca nu am avut mobil, mi-am luat si pedeapsa la un first date, care a decurs atat de bine, incat am uitat cat e ceasul si am ajuns cu ceva timp dupa ora stabilita.

Stateam cu orele in picioare langa telefon dictand teme colegilor, pierdeam ore bune din noapte vorbind cu prieteni la telefon si tot prin telefonul fix tineam legatura si cu cei din alte locuri. Si nu numai. Am fost generatia care discuta prin scrisori. Da, de alea de le trimiti prin posta, timbrate. Si scrise de mana. Si cu taieturi sau, mai tarziu, cu urme de pic sau de maglavais de ala alb. Pacat ca am pierdut o buna parte din “colectia de scrisori” pe masura ce tot ne-am mutat dintr-un loc in altul…

Si am avut Oracole. Do you remember them :D ?

Dupa ce a aparut telefonul mobil, imi aduc aminte ca il uitasem acasa intr-o dimineata. Am chiulit de la prima ora ca sa ma duc sa il iau. Si se lasa cu telefoane confiscate la ore, sms-uri ca sa ne intalnim in pauze la fumat si multe altele.

Am fost generatia anilor ’90, generatia in care s-a facut trecerea de la copilaria din povesti la cea moderna. Generatia de sacrificiu, in viata, la scoala, peste tot…

Dar nici cu tot accesul pe care il avem nu e rau :).

L-am reintalnit pe Florin pe Internet. Am fost colegi in clasele 1-4, ne-am despartit ceva ani (oricum nu stiam unul de altul mare lucru pe atunci), iar, la un moment dat, ne-am gasit, am organizat reuniunea cu colegii si de atunci suntem impreuna; au trecut aproape 10 ani…

Acum e mai usor sa tinem legatura cu prietenii, cei noi, dar si cu cei din copilarie. E simplu sa afli ce au mai facut, cum o duc, cum e familia lor and so on.

Ma gandesc cu parere de rau la copilaria pe care o au copiii din zilele noastre. Macar ai mei au acea “ulita” si vecinii cu care sa se joace (deocamdata…), dar ceilalti? Cei care stau inchisi in casa, in fata unui monitor ce fac?

Oh well, ramanem cu amintirile… Dar, ca sa concluzionez ideea de la care a pornit acest articol, da, se poate sa traiesti gara gadget-uri & stuff. Noi, astia de 25+, am putut, generatiile de inaintea noastra au putut. Unii o mai fac si nowadays. Dar ajungem la evolutie, o idee care trebuie dezbatuta mai pe larg, o evolutie care nu ne poate ocoli si cu care trebuie sa invatam sa “convietuim” eficient si fara sa pierdem frumosul pe drum.

Discuta mai multe!