Un prieten mi-a sugerat la un moment dat că scrisul direct pe hârtie, cu pixul în mână, este singurul mod pe care îl concepe, ca și formă, de a își scuipa toate of-urile. Ca și cum pixul ar fi o prelungire a mâinii, iar hârtia, a minții. Am stat și am procesat această informație, și am reușit să îmi dau seama că, de fapt, este valabil doar pentru unele persoane. Pentru cei ca mine, tastatura este o prelungire a degetelor mele, iar ecranul, a minții.

Scrisul într-un document mi se pare mai curat, mai alb. Cum a spus el, mai puțin brut. Nu știu dacă este un lucru bun sau nu, dar simplul fapt că nu există tăieturi, ștersături și alți porcușori, ca în copilărie, îmi provoacă un sentiment puternic de liniște. Surprinzător, ținând cont de faptul că iubesc mirosul hârtiei și îmi place scrisul în sine, este relaxant.

Încercând să îmi dau seama de unde ar putea proveni această „anomalie” cu scrisul, am început să sap prin sertarele copilăriei și să sper că răspunsul nu este într-una dintre acele bucăți uitate pentru totdeauna. Din fericire, răspunsul este un simplu serial. Ah, serialele, oare de aia sunt un mare împătimit al serialelor? 

Unul dintre primele seriale care mi-a ajuns la suflet este Sex and the City. De ce? Nu aș ști să răspund concret la această întrebare. E un amalgam de vise, dorințe apărute urmărind acest serial. Așa a devenit și New York orașul meu preferat, cel în care încă nu am ajuns…

Obișnuiam să visez. Obișnuiam să visez zi și noapte la tipul de viitor și tipul de femeie care îmi doream să ajung. Mă vizualizam pe un divan, la geamul unui apartament din New York, scriind și scriind. Sau nu musai în acel oraș, oriunde. Scrisul era mai important în acest vis decât locația în sine. Am scris și o mică poveste cu statul la geam în acest fel.

Poate chiar pasiunea cu care am început să urmăresc parcursul lui Carrie Bradshaw sau posibila viață care a început să prindă contur în mintea unui adolescent m-au făcut un împătimit al serialelor. Am început să trăiesc în niște lumi aproape imposibile pentru mine, am început să simt extrem de multă empatie față de străinii de care mă simțeam din ce în ce mai apropiată.

Nu mai pot concepe pusul cuvintelor cu semnătate pe o foaie. Ceea ce fac acum se simte la fel de corect și de intim ca și caietul. Poate are legătură cu sentimentul de înrădăcinare și de modul în care ne raportăm la nou și la digitalizare.

Dar cum ar fi fost? Să nu scriu un text pe un scaun în mașină, acoperind niște ore moarte, ci chiar să ajung un scriitor de renume. Dacă întrebi persoana potrivită, aceasta îți va răspunde că timpul nu este pierdut, și că niciodată nu este prea târziu să încerci să îți atingi visele.