Parenting, dar cum e mai bine?

Positive Parenting

Pentru fiecare părinte vine un moment în care se simte depășit de situație și se satură de sfaturile cunoscuților, astfel încât ajunge să caute pe Internet tips and tricks despre creșterea copilului. Așa am făcut și eu. Problema este punerea eficientă în aplicare a acestora. Dacă s-ar da atestate de creștere a copiilor, mulți sigur nu l-ar lua… Mă întreb de ce părinții evită să se ia după propria intuiție și încearcă să aplice cu punct și virgulă principiile de Positive Parenting, fără a le înțelege pe deplin. Sau de ce încă mai există părinți pentru care bătaia este ruptă din Rai. Sau de ce orice mică greșeală este blamată de parcă ai omorât un om.

Sunt mamă; o mamă a doi copii, plină de oboseală și de frustrări. Dacă nu ești mamă, nu ai cum să mă înțelegi… Oboseala te ajunge, răbdarea dispare, iar nervii își fac apariția cu mare grație. Dar cum să faci să nu cazi în extreme? Well, te iei după ce îți dictează sufletul. Și după cum te simți. Și după cum te ghidează și copilul tău.

Ați fi uimiți câți părinți am văzut care susțin ideea de PP, dar care sunt efectiv călcați în picioare de ai lor îngerași sau pur și simplu depășiți de situație. Nimeni nu înțelege că Positive Parenting nu înseamnă să îți lași copilul să facă ce vrea, ci să îl ghidezi eficient și pașnic spre o viață bună. Sau cel puțin eu așa văd lucrurile. Pentru că dacă nu, se pot naște copiii excesiv de răutăcioși, sau cu care nu te poți înțelege.

Într-o lume ideală, Positive Parenting ar trebui să pornească de la cateva principii de bază, pe care fiecare familie să le aplice după personalitatea ei.

În primul rând, schimbarea trebuie să apară de la părinți. Dacă nu ne controlăm pe noi înșine, nu vom putea să oferim un exemplu demn de urmat. Asta ar trebui să însemne fără certuri, fără jigniri și fără pălmuță, orice-ar fi. Atunci când un copil vede că ai lui părinți discută problemele și le rezovă eficient, nu doar țipă unii la alții, el va învăța că vorba bună poate face minuni.

Copiii știu și înțeleg mult mai multe decât ne putem da noi seama, încă de înainte de a incepe să vorbească. Comunicarea nonverbală este reală, iar copilul învață ce înseamnă fiecare privire, fiecare zâmbet, fiecare gest al părintelui. Astfel, ei nu trebuie feriți sau mințiți, ci realitatea ar trebui să le fie expusă pe înțelesul lor. Ei au încredere în noi, de ce să îi mințim? Copiii nu vin cu barza, degetul nu cade dacă îl suge, iar oamenii care mor nu pleacă într-o lume mai bună (am auzit destule cazuri când copilul vroia să moară pentru a ajunge în acea lume mai bună la bunicul care tocmai decedase). Și exemplele pot continua la nesfârșit.

Deși conceptul de Positive Parenting ar putea sugera ideea de lipsă a repercusiunilor, adevărul este departe. Aceasta este una dintre cele mai frecvente greșeli pe care le fac părinții, atunci când aplică PP. Un copil nu trebuie să ajungă să se suie pe casă ca să vadă dacă poate zbura. Și nici nu trebuie să spargă farfurii pentru amuzament. Și nici să vorbească urât sau să îi rănească pe cei din jur. Limitele trebuie impuse, împreună cu copilul, și respectate. Nu aruncăm mâncare pe jos, ne strângem jucăriile după ce ne jucăm cu ele, facem nani, tragem apa la WC, ne spălăm pe mâini și pe dinți etc.. Și asta nu pentru că „așa trebuie” (revenim la discutat și explicat), ci pentru a nu face boli, pentru a nu ne răni, pentru a fi odihniți și tot așa. Experiența mea îmi spune că, de fiecare dată când apare o replică gen „așa trebuie” sau „așa am spus/ vreau eu”, șansele de a repara acel comportament indezirabil sunt minime.

Dar trebuie să nu ne așteptăm la perfecțiune. Așa cum și noi o mai dăm în fasole, așa și cei mici mai ratează câte una-alta. Este perfect normal să greșim, dar este foarte important să ne și să îi facem conștienți de acest aspect. Așa apar tantrumurile, crizele de nervi, făcutul unui lucru rău chiar dacă știe că nu e bine să îl facă și, nu în ultimul rând, încercările de șantaj emoțional din partea celor mici. De exemplu, atunci când cel mic îi tot ia fratelui mai mare jucăria din mână, trebuie să încercăm să îi înțelegem și să îi mulțumim pe amandoi prin empatie.

Un alt aspect foarte important pe marginea căruia se ghidează Positive Parenting o reprezintă siguranța pe care o simte copilul lângă părinte. Este important să știe că părintele va fi tot timpul lângă el, chiar dacă a greșit și chiar dacă nu este de acord cu comportamentul. „Nu mai plânge, că e rușine și trebuie să dormi!” este un mod de a trata problema total în neconcordanță cu principiile PP. „Te înțeleg că ești supărat că nu ai putut să te uiți la x desen, dar este foarte târziu, iar dacă nu te vei culca, vei fi foarte obosit mâine” reprezintă un mod mai eficient de a trata problema. Să nu mai zic că o îmbrățișare ar putea face minuni în această situație și ar face copilul să se simtă mai apropiat și înțeles de părinte. Și, pe lângă toate acestea, o jignire către copil de la o persoană din afara familiei trebuie tratată cu mare seriozitate. Copilul o va percepe și trebuie să știe că cineva has his back și îl apără. Cum ar fi să ne jignească cineva și să ne simțim, pe lângă neputincioși, incredibil de umiliți?

Am descoperit și că pedepsele clasice nu au mare succes pe termen lung. Sau dacă îl au, e bazat doar pe frică. Copiii sunt atinși mult mai eficient pe partea emoțională decât o simplă pedeapsă. Primirea unei palme dacă a spart vaza preferată a mamei nu îl va face să înțeleagă de ce e mama așa supărată, ci doar îi va da de înțeles că nu e bine ce a făcut. Dar să i se spună că mamei îi plăcea foarte mult acea vază pentru că a primit-o de la X persoană, alături de explicația că mama se simte foarte tristă petntru că nu o mai poate folosi va avea un impact mai puternic asupra micului, deoarece conține o explicație reală.

Nu este nimic în neregulă ca un copil să vadă că părinții lui sunt oameni, cu sentimente, cu greșeli, cu de toate. La fel este și el, iar foarte importantă este gestionarea sentimentelor și a trăirilor fiecăruia.

Greșesc și eu, foarte mult, dar îmi recunosc greșelile față de mine și față de copiii mei. Doar așa vom reuși să ne înțelegem și să avem o relație frumoasă. Cel mic este prea mic pentru a purta anumite discuții, dar cea mare îmi știe fricile și uneori chiar mă apără (de întuneric, de exemplu). Știe că, dacă voi greși, îmi voi cere scuze; și atunci când greșește își cere și ea scuze. Știe că uneori sunt obosită, bolnavă, fără chef, fără nimic. Și ne înțelegem una pe cealaltă. Și ne susținem și ne ajutăm reciproc.

Chiar dacă nu reușesc să aplic Positive Parenting așa cum mi-aș dori, încerc, totuși, să mă ghidez după anumite cuvinte cheie (ar trebui să mi le notez pe frigider): empatie, calm, înțelegere, comunicare eficientă. Și ascult ce îmi spun inima și copiii. Și încerc să nu fac celui de lângă mine ce nu mi-ar plăcea nici mie să mi se facă. Asta înseamnă pentru mine un model de parenting de succes.